sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Apus de soare la țară







"Stând pe o bancă de lemn, sub un măr înflorit, privind cerul de foc, doresc tuturor să vă lasați purtați de armonia naturii, de pacea sfarșitului de zi, să auziți în depărtare larma satului românesc, să simțiți în aer fumul focului din vatră. Ici, colo, câte un câine hămăind, să auziți...
Să simțiți toată suflarea cum se retrage la odihna binemeritată, după o zi plină de viață... Să vă lasați purtați de amintirea copilăriei și de pacea colțului de rai numit Acasă.
          Doresc tuturor toate acestea stând pe banca de lemn, sub mărul înflorit, privind cerul cu soarele la asfințit. Mă las purtată de gânduri departe, mult mai departe, undeva în trecut....

         Șed pe prispa casei, înroșită de purpuriul apusului când, pe pereți se ivesc discret umbrele calme ale înserării. Din cotețul lui, câinele Lăbuș scâncește a foame, deși nu este vremea cinei lui. Găinile se cațără una câte una, în salcâmul bătrân din mijlocul curții, cârâind încetișor, obosite de alergarea și râcâiala de peste zi, cu gușile pline de boabe. Porcul, tronând în culcușul lui, iși așteaptă grohăind când și când, tuciul lui cu mâncare caldă. Caprele își dau laptele rumegând frunze fragede și dulci de porumb la iesle. Peste sat, se lasă umbra inserării, atât de leneș și odată cu ea și pacea. Undeva departe, la o biserică din sat, se aude clopot bătând rar. „Cineva a murit.” apare gândul. „O fi fost bătrân? Femeie sau bărbat?”. Veștile acestea se afla de regula a doua zi: ori vine vreo femeie dis de dimineață și-i anunță pe bunici, ori la sfatul de la drum. Clopotul nu mai bate.
         Totul amorțește tăcut. Animalele sunt potolite de foame, femeile pe la vetre mestecând mamaliga-n tuciul de pe pirostrii. barbatii încuind toate acareturile si animalele la locurile lor, iar copiii se învârt pe lângă cei mari scâncind de foame.
         Bunica este în bucătăria de vară. Eu nu mă duc s-o ajut în seara asta. Mai mult aș încurca-o. Stau aici, pe prispă, privind cum soarele se îndreaptă calm spre linia orizontului. Deși devreme, bunica mă strigă să merg la masă. Nu mi-e a merge acolo. Sunt urechelnițe și mi-e frica de ele. Totuși ca în fiecare seară îmi fac curaj și mă duc. Privesc în jurul meu bucataria aceea simplă de vară cu pământ pe jos. Vatra, în care mai mocnește focul, se află într-un colț al încăperii, sub coșul mare cu policioară, masa joasă rotundă tronează în mijlocul  bucătăriei, pe care mămăliga aurie și aburindă așteaptă pe tocător. Pe dulăpiorul de vase de lângă ușa ce dă spre prispă tronează gălețile cu apă proaspătă scoasă de mine din fântână. Lângă dulăpior este hambarul imens în care se pastrează făina. Mai este o ladă mare lângă vatră. Doar ce-a fost umplută de curând cu mălaiul adus de la moară de bunicul. Străchinile, trei la număr, cu lingurile de lemn alături, așteaptă cuminți ca bunica să le umple cu laptele de capră proaspăt muls.
           Mă așez pe scăunelul făcut de bunicul meu pentru mine, lângă vatră și încep a mânca fără grabă. Să uit de urechelnițe mă gândesc la orice.
           În amurgul ăsta n-am mai asistat-o pe bunica la muls, cu toate că îmi place să stau pe vine lângă ea, să văd și să ascult sunetul jetului de lapte cum izbește cu presiune strachina adâncă. Mă gândesc la amurgul de ieri, de alaltăieri și de răsalaltăieri... Parcă văd în fața ochilor spuma care se formează și mi-e dragă capra noastră albă. Mi-am întins mâna, și-i mângâi ugerul. Simțindu-mi atingerea delicata a întors blând capul către mine mehăind încetișor. M-am ridicat în picioare s-o scarpin între coarne. Cu botul umed mă mirosea. Miroseam a laptele ei. Miros a iezii ei care nu mai sunt. Și țipă după mine de fiecare dată când mă îndepărtez. Bunica rămâne ca de obicei în urmă. Ia puțin din spuma laptelui din strachină și face cruce pe spinarea caprei.. Mereu mă minunez când face acest lucru. Mereu pun aceeași întrebare: „De ce faci, buni, așa?” Ca de fiecare dată, răspunsul ei vine târziu: „Să nu se deoache, maică! Să dea lapte bun mereu!”
           Zâmbesc amintirilor mele. Brusc, realizez că am terminat de mâncat felia de mămăligă tăiată cu ața de bunicul. Întind mâna și mai iau o bucată de mămăligă. În strachina golită de lapte își face apariția o felie de brânză albă, untoasă, suficient de sărată, plăcută la gust. Îmi fac un bulgăraș din mămăligă și puțină brânză din care mușc cu poftă. Bunica se amuză mereu vazându-mă făcând bulz. De data asta, brânza e proaspătă. Nu se mai fărâmă să cadă din bulgărele auriu. Mănânc cu poftă.
            S-a lăsat înserarea. Am mâncat bine, dar parcă aș mai lua un bulz. Bunica știe că seara nu mănânc altceva cât stau la țară. Așa că îmi face ea bulzul și-l așează în strachina mea. Mă uit lung la bolul acela micuț de lut cu modele verzi și albe pe un fond maro. Îmi place mult. Mă uit lung la mâinile bunicii crăpate pe ici pe colo de muncă. Mă uit și la mâinile bunicului la fel de crăpate. Bunicii observă și-mi vorbesc bland. „Tu să inveți carte… să devii om mare nepoată! Să n-ai mâinile ca ale noastre” Tac și lacrimile mi le ascund sub pleoape. Simt dragostea bunicilor revărsându-se peste mine. Și lingura mea mică de lemn, sculptată tot de bunicul îmi tremură în mână în timp ce gândul „ De ce oi fi luat iar lingura in mână?” se năpustește asupra mea.
    Îmi place simplitatea acesta în care am crescut. Mă legăn ușor a răsfăț cu scăunel cu tot. Cu coada ochiului îl văd pe bunul cum mustește a râs. Sunt bobocul lui de rățișoară. Așa mă alintă el... și eu mă alint pe lângă el. Mă uit iar la străchioara mea și lingura mea de lemn. Ascund, aceste momente și imagini, adânc în sufletul meu. Gândesc că este multă treabă de făcut la țară și mă întreb: ”Cum se vor descurca bunicii fără mine dupa ce o să plec iar la oraș?”
     Îngândurată, am terminat de mâncat și al doilea bulz și mă ridic de la masă. Beau apă dintr-o cană mare de lut: ”Sărut mâna pentru masă, buni!”. În graba copilăriei fug pe prispă, prin ușa făcută de tata între bucătăria de vară și restul casei. Mai am timp să mai văd o geană firavă de lumină mijindu-se din culcușul soarelui, semn că încă mai are un ochi ușor deschis și să-i șoptesc: ”Noapte bună, soarele meu!”, și geana de lumină dispare.
            Noaptea tăcută se lasă peste satul în care doar câinii mai hămăie pe ici pe colo, prin vecini."



 Any-Mary Dina, 19 iunie 2014

marți, 1 noiembrie 2016

Tăcerea

Tăcerea
picură otravă-n urechi
cu fiecare clipa mută…
ecou
ce trece-n învolburat șuvoi
pe lângă noi.
Rămâne tăcerea.

Cuvintele
se înmulțesc necontenit
înrădăcinate în același gând:
iubind iubire.
Apoi, se sting pe rând.
E lungă calea de la gând până la buze.
dispar cuvintele.

Priviri de fum
în ochi cândva de foc
mocnind în jar…
transformându-se-n cenusă,
mai aruncând câte-o scânteie
când și când…
priviri de fum.

Inimi rănite…

cuvinte dorite…
se sting inainte
de a fi rostite…

Tăcerea…

Tăcerea ce picură otravă-n urechi…
spărgându-se-n mii de fărâme…

Any-Mary Dina,  24 iunie 2014

Copacii

Copacii-și plâng durerea
cu lacrimi ruginii amare 
de frunze-n agonie...

Și-și râd bucuria 
într-o explozie-n cascade
de flori și frunze.

Ei mor 
puțin câte puțin
în fiecare toamnă...

Și tot se nasc
mai tineri decât sunt
în orice primăvară!